Abia după ce am scris această carte, mi-am dat seama că nu ştiu să îi definesc genul literar. Desigur, este un roman, dar ce fel de roman ? Unul de fictiune cu accentuate tonuri pamfletare, sau un jurnal – un dublu jurnal, cel al căţelului Nae şi cel al stăpânei lui, Nelly ? Acest, să-i spunem jurnal-pamflet-fictiune, scris post-mortem de căţelul Nae, are la bază peripeţiile lui terestre şi imaginare. Ce se întâmplă cu spiritul canin după moarte ? Are el dreptul la o judecată de apoi? Are el dreptul la reîncarnare şi la evoluţie spirituală ? Se poate depăşi treapta de animal, printr-o viaţă angajată în slujba binelui ?

Mitologia egipteană dă un răspuns afirmativ la aceste întrebări, prin zeul Thot, cel care, în afara darului său nepreţuit făcut omenirii – scrierea, avea şi sarcina nobilă de a tria sufletele, în scopul orientării lor spre o nouă reîncarnare, dar pe o treaptă spirituală superioară. Legendele egiptene oferă un spatiu larg câinelui, acest animal de companie fidel până după moarte. Ele mi-au fost călăuză în închegarea naraţiunii.

Iată firul conducător al acestui roman – zgarda – care poartă după ea viaţa lui Nae, menirea acestei vieţi şi devenirea ei, ficţiune-pretext pentru o incursiune în domeniul artelor condeiului şi al culorilor, într-un cuvânt, al culturii. Tonul romanului – uneori sarcastic, alteori comic, alteori nostalgic şi tandru – aduce în prim plan o problemă de o neliniştitoare actualitate: supravieţuirea planetei, ameninţată de surpare din pricina atitudinilor iresponsabile ale locuitorilor ei.

Ţin să mulţumesc totodată mamei mele pentru corespondenţa noastră din perioada 1990 – 1995, spicuiri din care se întrezăresc, abia schiţat, unele aspecte ale penibilei tranziţii politico-economice din România post revoluţionară.

Şi, ca să îl citez pe Nae, dacă vi-a plăcut romanul, “vă rog să-mi spuneţi şi mie cam câte oase face (din alea cu măduvă)”.